Mitologia egipteană sau religia egipteană este numele dat unei serii de credințe ale locuitorilor din Egiptul antic, înainte de apariția creștinismului și islamului. Mitologia egipteană a durat aproximativ 3.000 de ani și este diferită de mitologia greacă și mitologia romană, acestea inspirându-se și din ea.
ZEII EGIPTULUI ANTIC
Ammon, zeu al soarelui
Amon-Ra, Tatăl și Regele Zeilor, nu este tot una cu Ra, nu din toate punctele de vedere
Anubis, Zeul Ținutului Sfânt, zeul ce ghida spiritele morților în lumea de dincolo
Anuket, zeița Nilului
Apis, zeu al fecundității, reprezentat printr-un taur alb cu pete negre
Apophis, zeul-șarpe, Apep sau Distrugătorul, era spiritul antic al răului și distrugerii
Atum, zeul creator, imaginea sa asociată cu leul, taurul, șopârla, șarpele sau scarabeul
Bastet, zeița lunii și a fecundității, o femeie cu cap de leoaică sau de pisică
Bes, ocrotitorul familiilor și al oamenilor contra duhurilor rele și animalelor primejdioase
Behem, Unul dintre slujitorii lui Seth. imaginea sa asociată era rinocerul.
Geb, un zeu antropomorf, personificând Pământul
Hapi,era unul din cei patru fii ai lui Horus protector al tronului lui Osiris pe lumea cealaltă
Hathor, zeița dragostei, a familiilor și a recoltelor
Heket, zeița-broască a nașterii, a creației și a pamantului
Hnum, divinitate primordială, creatorul zeilor, a făurit și omul pe o roată de olărit
Horus, zeu protector al Egiptului, este reprezentat cu cap de șoim,
Imhotep, om zeificat, arhitect regal, a construit prima piramidă (în trepte)
Isis, zeița magiei și a vieții, a căsătoriei
Maat, zeița adevărului, a dreptății și a armoniei cosmice
Min, zeul fertilității masculine, protector al minelor și al agriculturii
Neith, zeița creatoare a lumii, mama zeului soare
Nekhbet, zeița ocrotitoare a orașului Nekheb (și a întregului Egipt de Sus)
Nephthys, zeița protectoare a morților
Nun, zeul apelor
Nut, zeița cerului
Osiris, zeul vieții de apoi, al lumii de dincolo și al morților
Ptah, patronul spiritual al meșteșugarilor, zeu creator, treptat devine o zeitate funerară
Ra, personificarea soarelui, cel mai puternic din toți zeii
Sehmet, zeița leoaică, luptătoare, protectoare a faraonului, creatoarea deșertului
Seth, zeu malefic, stăpân al deșertului, reprezentat cu trup de ogar
Sobek, zeul apelor, al inundațiilor, cel care irigă câmpurile, al fertilității
Sokar, zeul descompunerii și al întunericului
Shu, zeu al aerului și al răsăritului
Tefnut, zeița umezelii și a aerului cald și umed
Thot, zeu al cifrelor, inventator al scrisului, reprezentat ca un bărbat cu cap de ibis sau de babuin
Papirusul lui Ani este un manuscris tip papirus, scris cu hieroglife cursive și ilustrat cu miniaturi în culori. Papirusul este creat în timpul dinastiei a 19-a a Noului Regat al Egiptului antic în anii 1240 î.Hr.. Papirusul lui Ani este text funerar.
Papirusul lui Ani este o carte a morții egipteană și, la fel ca celelalte versiuni, conține o descriere a concepției despre viața de apoi, precum și o colecție de laude, ode, imnuri, invocații și instrucțiuni folositoare celui decedat ca să treacă prin diferitele obstacole spre lumea cealaltă.
Papirusul lui Ani a fost achiziționat în 1888 de Sir E. A. Wallis Budge pentru colecția British Museum unde se află și azi. Înainte de transportul maritim spre Anglia, Budge a tăiat manuscrisul de 23,78 m (78 picioare) în dimensiuni aproape egale, provocînd vătămarea integrității lui pentru că în acel moment nu exista tehnologia ce permitea ca piesele să fi puse din nou împreună.
Folosind textele papirusurilor din British Museum E. A. Wallis Budge a publicat în 1890 o ediție ce includea și Papirusul lui Ani, care nu apare la Edouard Naville, în ediția sa din 1886.
PAPIRUSUL
Papirusul este un material asemănător cu hârtia, produs din planta Cyperus papyrus, pe care se scria în perioada Antichității, în special în Egipt.
Papirusul a rămas suport esențial al cărții în Egipt și s-a răspândit în lumea greacă și în Imperiul Roman. Papirusurile care ne-au parvenit nu reprezintă decât o infimă parte a celor care au existat. Aproape toate provin din Egipt, unde condițiile climatice au ușurat păstrarea lor.
Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depășește 40 de metri. Cartea se desfășura orizontal; ea era împărțită în coloane verticale și aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al fibrelor. Titlul se găsea la sfârșit, uneori în interior sau pe o etichetă atârnată de cilindrul care înfășura sulul. Cea mai mare parte a cărților din papirus care ne-au rămas din vechiul Egipt au fost găsite în morminte; se depuneau lângă corpuri texte sacre, rugăciuni, pentru a proteja sufletele defuncților în peregrinările lor; aceasta este originea „Cărții morților”, cunoscută chiar de la începutul celui de-al II-lea mileniu. Acest text, devenit tradițional, era fabricat în serie de către preoți. Exemplarele erau mai mult sau mai puțin ilustrate, după calitatea defuncților cărora le erau destinate.
FARAONUL
Faraon (l. arabă فرعون ) este titlul folosit pentru desemnarea conducătorului Egiptului din perioada pre-creștină și pre-islamică.
Termenul Faraon este o interpretare greacă a cuvântului egiptean Per-aa însemnând în traducere directa "casă mare" și folosit în timpul Vechiului Regat ca parte a expresiei 'smr per-Aa'- 'curten al marii case', cu referire directă la clădirea curții sau palatului.Începând cu a XII-a dinastie cuvântul apare in formularea unei urări ('Marea Casa să trăiască, să prospere și să fie sănătoasă') dar cu referire la clădirea curții si nu la rege insuși.
Prima dovadă clară a folosirii apelativului 'Per Aa' la adresa regelui este intr-o scrisoare către Amenhotep IV în timpul celei de a XVIII-a dinastii (1539-1292 î.Hr.). Începând cu a XIX-a dinastie apelativul este folosit în egală măsură cu hm.f (Majestatea Sa).
Prin urmare termenul a evoluat de la referirea la o clădire către o referire respectuoasă la rege.
SCOPUL PIRAMIDELOR
Scopul acestor piramide era de a ingropa regii pentru a-i ajuta sa treaca în lumea de dincolo. Aceste piramide erau aranjate intr-un anumit mod astfel incat sa se reflecte Luna in acestea. Dar inainte de a fi ingropati in aceste morminte,erau impodobiti cu bunuri de pret pentru ca Faraonii credeau ca vor invia in lumea de dincolo si trebuia sa aiba tot ce le trebuie. Egiptenii munceau din greu pentru a putea construi aceste piramide.Pietrele din cariere erau transportate cu plutele pe Nil, apoi inălțate pe țărm cu ajutorul unor frânghii și pârghii.De aici erau târâte pe o rampă de sute de muncitori.În fața blocurilor se turna apă sau ulei, pentru a aluneca mai ușor.Un supraveghetor bătea din două plăci de lemn pentru a ritma efortul muncitorilor.
SECRETUL PIRAMIDELOR
Egiptenii aveau puternice cunoștințe astronomice. S-a descoperit că toate piramidele de pe platoul Gizeh sunt aranjate exact ca o oglindă pe Pământ a constelației Orion. Egiptenii credeau că acolo este casa lui Osiris, zeul morților și al lumii de dincolo.
Egiptenii au creat standardele unei piramide clasice: un monument masiv cu o baza patrata si patru laturi care se unesc intr-un punct.
MODUL DE CONSTRUCTIE
Egiptenii antici au fost niște arhitecți deosebiți, având în vedere că în Egipt se află, astăzi, cel mai mare monument de piatră de pe Terra, și singura minune a lumii antice păstrate până azi, Piramida lui Keops. Studiile au relevat modul de construire: pe măsură ce piramida se înălța, în jurul ei, muncitorii făceau o rampă, pe care ridicau blocurile de piatră pe niște sănii de lemn. În felul acesta, ei puneau bloc după bloc, până ce piramida era terminată, apoi rampa era înlăturată, lăsând piramida singură, în toată splendoarea ei.Vârful piramidei este acoperit cu aur. Azi, în Egipt, doar puține piramide mai sunt întregi, din păcate.
Donald Redford, profesor de studii clasice, sustine ca desi complicat, procesul construirii unor astfel de monumente nu este imposibil, chiar si pentru vremurile in care acestea au fost ridicate.. Conform spuselor lui Redford, faraonii incepeau constructia unei piramide in momentul urcarii pe tron. Acesta stabilea inca de la inceput membrii de baza ai echipei care aveau sa ii ridice mormantul, formata dintr-un architect, un inginer si un sef-constructor. Felul in care muncitorii egipteni taiau pietrele pentru a le folosi in constructii este inca subiect de studiu pentru cercetatori. Instrumentele folosite pentru modelarea materialelor mai putin dure au fost identificate, dar inca se mai incearca identificarea instrumentelor folosite pentru pietre dure, cum ar fi granitul sau dioritul. Forța oamenilor era de ajuns pentru a misca pietrele foarte grele, in proces intervenind si inventivitatea inginerilor, creatorii unor mini-sisteme menite sa usureze munca fizica a muncitorilor. Pe măsură ce piramida se înălța, în jurul ei, muncitorii făceau o rampă, pe care ridicau blocurile de piatră pe niste sănii de lemn. În felul acesta, ei puneau bloc după bloc, până ce piramida era terminată, apoi rampa era înlăturată, lăsând piramida singură, în toată splendoarea ei.
SPECULATII
Timp de secole, misterul care înconjoară piramidele a înfierbântat spiritele în rândul oamenilor de știință, dând naștere unor puternice controverse.Pentru că tehnica necesara construirii unor astfel de giganți este complexa, multi au susținut ca piramidele au fost construite de extratereștri sau de catre egiptenii deținători ai unei tehnologii avansate, care a fost pierduta cu vremea.
MUMIA
O mumie este un cadavru ale cărui piele și organe au fost conservate intenționat sau accidental prin expunerea la produse chimice, îngheț, umiditate foarte ridicată sau lipsă de aer, atunci când cadavrul este scufundat într-o mlaștină. Cea mai veche mumie (naturală) descoperită până acum este un cap uman cu o vechime de 6000 de ani, găsit în 1936[1].
O mumie egipteană de mici dimensiuni se găsește la Muzeul Astra din Sibiu ca parte a Muzeului de Etnografie Universală “Franz Binder”.
Era nevoie de circa 375 de metri patrati de panza pentru bandajarea completa a unei mumii. Bandajele aveau intre 6 si 20 de centimetri latime. Barbatii mumificati aveau, in general, mainile asezate, pudic, in dreptul organelor genitale. Femeile erau incremenite cu mainile de-a lungul trupului. Doar mumiile regale aveau mainele asezate pe piept. Anumite cadavre erau ornate cu peruci si pandantive bogate. Femeilor moarte din familia regala li se picta chipul in ocru si li se umfla artificial pielea devenita flasca. In timpul prepararii capului, erau rostite incantatii stravechi, astfel incat defunctul sa „nu-si piarda capul“ pe taramul celalalt. Pe gatul mortului trebuia asezat „capitolul“ 30 din Cartea mortilor, gravat pe o piatra verde in forma de inima. Aceasta amuleta impiedica inima sa tradeze elementul ka (simbolul fortei vitale), in fata tribunalului condus de Osiris: „Nu fi marturisitor dusmanos. Nu mi te impotrivi in fata judecatii. Nu inclina talgerul balantei in dauna mea.“ Capetele mumiilor din America de Sud (la civilizatiile precolumbiene) erau de obicei pregatite astfel: trupul era decapitat cu un cutit de piatra, creierul se scotea printr-o gaura practicata la nivel occipital, iar apoi craniul era umplut cu iarba uscata si cu cenusa. Oasele scheletului erau descarnate cu un cutit – cu exceptia membrelor, care erau lasate sa se usuce sub efectul caldurii si vantului. La Luxor, se afla un Muzeu al Mumificarii, inaugurat in 1997 de catre presedintele Hosni Mubarak si amplasat pe cornisa de deasupra Nilului. Scopul lui este de a oferi informatii in legatura cu vechile tehnci de mumificare. Cum tehnicile de transport spre eternitate erau aplicate si altor specii de animale, aici pot fi intalnite mumii de pisici, de pesti sau de crocodili, precum si buna parte dintre uneltele trebuincioase de imbalsamare.Dupa moartea unui egiptean, familia ducea trupul la imbalsamatori, care negociau indelung tarifele pentru prestatia lor. Iata cum descrie Herodot momentul: „Dupa ce le era adus mortul, imbalsamatorii le aratau aducatorilor diferite modele de cadavre din lemn, imitate prin pictura, si indicau modelul pe care-l considerau cel mai vrednic de atentie. Dupa aceea il aratau pe cel de-al doilea, care avea un pret mai mic, si in sfarsit pe al treilea, mai ieftin decat toate…“ De obicei, familiile aduceau chiar ele inul, indispensabil bandajelor de mumificare. O imbalsamare de „clasa intai“ presupunea patru etape.
Decerebrarea Creierul era extras prin fosele nazale, cu ajutorul unui carlig de fier, cu care tehnicienii mortii strapungeau etmoidul si ajungeau la creier. Distrus complet, encefalul se scurgea prin orificiul practicat anterior. In sens invers, se turna in golul din tigva natron (o solutie naturala de sodiu, adusa din lacurile sarate), care avea rolul de a dizolva resturile cerebrale ramase. Dupa golirea totala a craniului, era turnata inauntru o substanta facuta din rasini de conifere amestecate cu ceara de albine si uleiuri vegetale parfumate. Eviscerarea Herodot: „Apoi, cu o piatra etiopiana ascutita, ei taie flancul stang, scot toate intestinele din abdomen, il spala cu vin de palmier, il presara cu parfumuri zobite si apoi il cos la loc, dupa ce a fost umplut cu scortisoara si alte mirodenii, dintre care este exclusa tamaia…“ Ulterior scoaterii organelor interne (care erau sortate, asezate in pachete si depozitate in recipiente speciale – canopele – in spatiul funerar, astfel incat dusmanii sa nu puna mana pe ele si sa preia puterile mortului), inima (sediu al sentimentelor si gandirii) era asezata la loc inauntrul mumiei. Uneori, totusi, aceasta putea fi inlocuita cu un scarabeu de piatra. Deshidratarea Imbalsamatorii asezau in trupul golit de organe bucati de panza imbibate in natron si substante aromatice. Amestecul de carbonat si de bicarbonat de sodiu, avand proprietati higroscopice, absorbea umezeala din panzeturi. Apoi, corpul era expus la soare pret de circa treizeci-patruzeci de zile. Dupa uscarea tesuturilor, acesta era din nou spalat si apoi uns cu uleiuri si rasini, astfel incat pielea sa-si recapete o oarecare suplete. Bandajarea Amuletele infasate in bucatele de papirus erau asezate peste corpul defunctului. Cavitatea abdominala si cusca toracica erau umplute cu tampoane de in impregnate de rasina, cu rumegus sau chiar cu un lichen aromatic. Adesea, se practica si scoaterea ochilor, in gavane fiind asezate proteze de piatra sau de sticla. Dupa bandajarea completa (care, uneori, ajungea sa aiba si sapte straturi), mumia era introdusa intr-un lintoliu si apoi depusa in sarcofag
